ACVAPEDAGOGIE –  Chintesenţe

Noţiunea de acvapedagogie indică o instruire de înot modernă oportună pentru copii. Ea a fost formulată de pedagogul de sport Uwe Legahn din Hamburg în cartea sa intitulată „Im Wasser zu Hause”/ „În apă ca acasă”/ apărută în anul 2000 , în scopul de a sublinia punctul central al conceptului său de instruire inovativ.

În opoziţie cu instruirea de nataţie tradiţională din Germania, care de regulă începe abia de la vârsta de ciclu primar cu stilul de înot coordonativ cel mai greu- cu înotul bras- acvapedagogia se adresează înotătorilor de vârstă preşcolară şi copiilor mici şi se orientează stadiului lor de dezvoltare individuală. În această fază de învăţare timpurie, în mod conştient,  se neglijează executarea corectă a proceselor de mişcare oportune sportului şi centrul de greutate este pus pe aspectele de siguranţă şi pe regulile de bază ale pedagogiei sportive.

Acvapedagogia pune faţă în faţă instruirii conservative un sistem de învăţare şi de cursuri complet- începând cu nataţia  de la vârstă fragedă de bebeluş şi până la intrarea în înotul de performanţă- în care ţinta esenţială a etapei  o constituie nataţia sigură şi corespunzătoare dezvoltării la vârsta preşcolară.

Chintesenţa este mijlocirea exactă a unor componente de siguranţă vitale, pe care Legahn – în analogie cu limbajul utilizat în industria de automobile- le denumeşte ca „airbag”, „ centură de siguranţă”, „rezemătoare de cap” şi „Knautschzone”/ măsuri de siguranţă/.  Prin acest sistem  copiii dobândesc  siguranţă ridicată în apă şi acumulează  experienţe de mişcare complexe cu mult înainte de a merge la şcoală. Câştigul este un avans de mai mulţi ani  în faţa colegilor de aceaşi vârstă, fiind însoţit şi de dezvoltarea timpurie a încrederii în sine şi a competenţei sociale. Fatalităţile zilnice, la care, de regulă, eşuază toţi înotătorii  normali din toate grupele de vârstă, şi care duc la creşterea statisticilor de accidente, în cele mai multe cazuri nu sunt percepute de aceşti copii ca fiind ameninţătoare. De aceea acvapedagogia reprezintă un progres decisiv în privinţa prevenirii accidentelor. Ca şi concept de instruire şi educare concludent şi experimentat în sensul unei stimulări complete a siguranţei şi sănătăţii, ea contribuie la scăderea numărului cazurilor de înec  şi  a catastrofelor gata pe cât pe ce să se întâmple – cu urmările lor traumatice adesea de lungă durată.

 

Componentele de siguranţă

„Airbag”-ul acvapedagogiei îl constituie revenirea în urma reflexului de spaimă, care în caz de nevoie împiedică cele mai multe accidente de înot şi scăldat. În decursul unei „ secunde de spaimă”- numit scurtă înţepenire de frică, incapacitate de acţiune şi respiraţie stagnată- ca o reacţie corporală,   aerul  este reţinut.

La aceasta se trece cu vederea  de a privi  inspiraţia de tip reflexă  de dinaintea  blocadei de respiraţie ca o „fază de prolog” necesară, care pe uscat este totalmente fără importanţă, în apă însă decisivă.

La o scufundare bruscă ( sperietoare) în prima fracţiune de secundă înotătorii fără experienţă şi nesiguri absorb apa  în căile respiratorii. Asta declanşează  panică imediată, care duce la accidente. De aceea  în acvapedagogie revenirea în urma reflexului de spaimă are prioritate supremă. Ea reuşeşte în mod sigur, dacă într-un interval scurt de timp copiii execută cât mai multe mici încercări de scufundare conştiente şi autocontrolate, însoţite de expiraţie activă şi puternică în momentul plonjării. Din punctul de vedere al copiilor expiraţia („gâfâiala”) este doar o componentă firească a fiecărui salt.  Ba mai mult,  copii îşi „vâresc” capul sub apă încă odată în mijlocul bazinului  înainte de a ieşi  – gâfâind întotdeauna la timp şi puternic.

Dacă şi organizarea învăţământului  răspunde la aceste recomandări ale acvapedagogiei – de ex. cursuri de iniţiere (pentru începători) pe o perioadă de şapte săptămâni şi   cu trei ocazii pe săptămână- atunci în acest timp relativ scurt au loc exact 1500 de încercări de scufundare,  având ca efect  revenirea sigură după  reflexul de spaimă.

Rezultatul final: Prin revenirea după reflexul de spaimă începătorii dobândesc un fel de al doilea reflex de protecţie a respiraţiei, care ca şi „asigurarea de viaţă” este cam tot atât de important ca şi reflexul de protecţie a respiraţiei înnâscut la nataţia bebeluşilor de odinioară. Copiii dobândesc siguranţă totală în apă şi stăpânesc în mod suveran situaţiile critice.

 

Capacitate de  nataţie pasivă  ocupă locul al doilea în ierarhie componentelor de siguranţă şi este „ centura de siguranţă” în apă.

Toate activităţile pe uscat oferă şanse diverse de a trece la viteza optimă  pentru a reveni la linişte  şi a rămâne pasiv atâta timp, până când se poate continua cu elan nou. Dar tocmai acolo unde situaţia poate deveni repede tragică- în apă- până acum începătorilor nu li s-au dat sfaturi  privind posibilităţile comparabile , salvatoare, de a strânge puteri. Este o omisiune care din păcate are de foarte multe ori cosecinţe tragice.

Copiii trebuie să fie în stare „să se odihnească/ recreeze în apă” pentru a putea învinge cu succes situaţiile periculoase.  Deja în primele ore se mediază  tuturor începătorilor  comportamentul corect direct după nenorocirile/ fatalităţile  zilnice mărunte, ceea ce îi face apţi ca să se liniştească în apă, respectiv să se recreeze şi în acelaş timp cu o risipă de efort minimă să producă  înaintare/avansare. Copiii învaţă, dacă este necesar doar în mod pasiv, să înoată sigur. Pentru aceasta înainte de toate este nimerit  statul pe spate.

 

Totodată statul pe spate este „ rezemătoare pentru cap” pentru înotător. Pe baza relaţiei-cap-corp neprielnice încă , el este recomandat  , sub forma unor exerciţii  şi sarcini potrivite copiilor, la copii între trei şi cinci ani.

Cine se ocupă de  copii ştie, că la bebeluş capul  este o pătrime din mărimea totală a corpului,  în timp ce la adulţi el este tocmai o optime.  În mod evident grupa de vârstă sus pomenită este mai aproape de bebeluş decât de adulţi. Aceasta înseamnă că în acest stadiu de dezvoltare  au un cap încă foarte mare şi greu  în comparaţie cu corpul lor. În viaţa cotidiană normală pot să-l  balanseze bine şi perseverent. Dar numai în măsură foarte limitată  reuşesc ca în poziţie orizontală, culcat pe burtă   ( ca de ex. la înotul bras)  să ridice capul deasupra nivelului corpului ( deci deasupra apei). Gâtul relativ scurt ,  musculatura  cefei şi umărului plăpândă încă pentru astfel de acţiuni, precum  şi raportul de pârghie al braţelor nu îngâduie acest lucru în alt mod.

Aşadar pentru această categorie de vârstă se oferă înotul pe spate pentru  înotul pe distanţă şi de perseverenţă, nataţia pasivă şi întreruperea înotului.

Din capul locului poziţia abdomenului rămâne reţinută mai mult sau mai puţin  în fazele de start, orientare şi sosire. La aceasta mişcările braţelor se apropie/seamănă deja mai mult  înotului bras, mişcările picioarelor însă mai degrabă datului din picioare sau alergatului, nu rareori mişcării picioarelor în craul, formând astfel o formă mixtă uşor de însuşit– fiind  naturale şi oportune dezvoltării.  

Nataţia cu „ Knautschzone”/ măsuri de siguranţă/

Atât în privinţa scăldatului din timpul verii cât şi în sensul economiei sportive practicate  de la bun început sunt folosite ca şi „Knautschzone”/ măsuri de siguranţă/ al înotului forme de organizare aproape de realitate cu intensitate de exersare foarte ridicată.

Independenţa şi conşiinţa răspunderii se formează doar atunci dacă în practică se  creşte în ele. De aceea copii învaţă de mic reguli de bază importante:

• Fiecare copil are voie să intre căţărându-se sau să sară în apă.
• Înainte de săritură  trebuie să se ţină bine cu degetele picioarelor de margine şi se va reflecta intensiv asupra  celor ce se doreşte a se face în apă. Apoi se va examina  dacă este loc destul! Numai după aceea se sare- fireşte  departe de marginea dură în apa moale.
• Nimeni nu are voie să sară mult prea aproape de alţi copii, deoarece acest lucru ar putea fi dureros pentru ambii copii!

În acest fel se reuşeşte reducerea drastică a riscului şi cu toate acestea să-i ducem pe copii aşa timpuriu  şi aproape de realitate, la aglomeraţia, gălăgia de la ştrand. Unei persoane neimplicate acest lucru ar putea să-i pară la prima vedere ca şi neordonat, ba chiar haotic, şi  aminteşte de circulaţia aglomerată la  orele de vârf din Paris, dar care  totuşi, prin respectarea reglementărilor echitabile pentru copii se derulează nestingherit şi foarte sigur.  Trebuie doar să aveţi  încredere. Maxima: „ Cine ştie să şofeze  în Paris, ştie oriunde” este cu siguranţă îndreptăţită. Şi cine învaţă înotul după conceptul acvapedagogiei, inclusiv  „ Knautschzone” / măsuri de siguranţă solide, este oriunde repede şi sigur  acasă în apă.

Acvapedagogia se bazează pe experienţa îndelungată a lui Uwe Legahn ca  profesor în învăţământul de stat, antrenor al sportului de înot şi polo,

Înotător de salvare pe Sylt, conducătorul unei şcoli de nataţie din Hamburg, conducător de seminar şi referent pe teme ale înotului de iniţiere.

Pentru dovedirea  capacităţilor dobândite  şi ca  stimulent şi răsplată pentru copii  Legahn a dezvoltat Check- de siguranţă a acvapedagogiei în trei trepte, care se axează pe conţinuturile de învăţare ale conceptului.